Cine a început să coloreze foaia imaculată a istoriei mele? Dacă istoria ei nu s-ar fi înjghebat, a mea nici pe departe… iar rândurile pe care le aștern acum, nicidecum.
Nu ştiu cum aş putea începe: cu “a fost odată”; sau nu; sau poate că da, dar nu ar fi foarte potrivit pentru că încă este, chiar dacă este o poveste, una foarte adevărată, una în care m-am regăsit, una pe care am trăit-o personal. Personajul din această poveste s-a născut cu ceva vreme înainte să iau eu fiinţă. S-a născut prima din cele opt minuni ale unei familii deloc înstărite, dar care merită toate laudele pentru felul în care şi-a dus şi îşi duce încă traiul pe pământul fertil al celei mai productive câmpii româneşti în care se naşte povestea noastră. O fiinţă mică pe care o văd şi-acum în mintea mea, iar amintirea ei o am din cea mai veche fotografie – prima dintre ele – care îi surprinde chipul. Cum spuneam, o minune de fetiţă la numai doi ani cu o rochiţă, se pare, neagră şi cloş, strânsă la mijloc cu o curea lată şi lucioasă pentru a-i sublinia – intenţionat ori ba, asta nu ştiu – firavul trupuşor, o rochiţă pe care mama sa a lucrat-o. Gâtul, şi el firav, este bine pus în evidenţă de un guler din acela care se aseamănă foarte bine cu gulerul uniformelor pe care le-am purtat şi eu, copil fiind, în clasele primare. Faţa ei are o expresie tare plăcută: un zâmbet poate puţin reţinut, căci, dacă bine îmi amintesc, în vremea aceasta despre care vorbesc, tatăl ei lipseşte de acasă, fiind plecat în război; să fie ăsta motivul pentru care mama apare lângă ea cu o expresie a feţei atât de sobră? Şi pentru a încadra în timp povestea, deoarece în spaţiu am încercat deja să o fac, suntem se pare în anul 1944.
Urechiuşele ei ţin agăţaţi doi cerceluşi pe care eu aş fi vrut măcar o dată în viaţa mea să-i cântăresc în palmă, dar ea nici măcar nu se arată a fi mândră de ei, poate tocmai pentru că cerceluşii aceştia i-au lăsat urme adânci pe care şi-ar dori din tot sufletul să le ascundă. Dar ce să faci?… cicatricile sunt greu de înlăturat.
Aceasta este prima impresie pe care mi-am făcut-o despre ea, iar următoarea mi se conturează. De la primul moment încoace, a mai crescut puţin şi o văd jucându-se, …jucându-se prin ploaie, era frig, iar mama ei de supărare că a ieşit cu capul ud, aruncă înspre ea un pieptene din acela vechi, destul de tare şi ascuţit, ca s-o atenţioneze, iar acesta se înfipse nu mai departe de mijlocul frunţii ei şi sângele ţâşnit deja, începu să i se prelingă încet pe faţă, iar mama intră în panică şi se căieşte de fapta ei necugetată. Nici faptul acesta nu a fost întâmplător deoarece nu mi-aş putea acum imagina chipul ei fără urma aceea pe fruntea-i înaltă şi uşor bombată. Cicatricea aceasta s-a imprimat parcă pe fruntea fiecărui copil pe care l-a născut, şi le-ar fi identificat chipul dintr-o mie pentru că ori de câte ori micuţele făpturi plângeau, semnul le răsărea pe faţă ca şi când ar fi fost acolo să-i aducă aminte că a fost şi ea cândva copil. Şi parc-o văd cum împreună cu verişorii ei năzdrăvani muşca câte o bucată de ardei iute după care încăleca un băţ de floarea soarelui şi şuiera cot la cot cu gaşca, simulând mersul furios al trenului care trece chiar prin capătul străzii ei pline de praf, dar fără hârtoape. Nu pot să uit strada aceea care îmi dădea un sentiment de fericire deplină, mai ales la vremea ceea când totul se derula în mintea mea asemeni un film în care eu eram unul dintre actori. Praful ei l-am înghiţit şi eu, copil fiind.
Vremea se scurge şi, cum defel timpul nu se opreşte în loc, ci numai câteodată, când stau să admir vreun răsărit de soare sau când după furtună mi se desenează în culori atât de limpezi un curcubeu în faţa ochilor, mica mea copilă a început să crească şi a devenit acum o domnişoară şi, poate spre nefericirea ei, a trebuit să părăsească locul sigur al copilăriei şi să se îndrepte către misterul vieţii de la oraş. Trebuia s-o înfăptuiască şi pe asta; era nevoie să-şi continue studiile ca să devină în final un bun mânuitor al banilor ca gestionar. Şi chiar cu primii paşi în educaţie şi-a dat silinţa să se poată dovedi un bun învăţăcel, chiar unul exemplar. Acum, în vremea mea, nu mai sunt necesare astfel de şcoli. De ce să mai ştim să socotim când avem la îndemână tot felul de roboţi care pot face ei singuri munca aceasta. Cred că într-o zi vom ajunge să ne folosim atât de puţin creierele încât n-o să mai ştim nici cum ne cheamă. Dar haidem să ne întoarcem de la această observaţie care de altfel este una pertinentă şi să urmăm în continuare drumul personajului nostru atât de drag.
Crescuse foarte frumos din toate punctele de vedere. Şi fiindcă acum trăsăturile ei începuseră să prindă contur, observ că tenul este măsliniu şi foarte curat, ochii negri, negri şi atât, sprâncene subţiri, şi ele tot negre, dar bine conturate, şi un păr destul de bogat cât să poată fi împletit în două cozi. La acest moment al unei vârste atât de fragede, dacă nu greşesc numai 17 ani, o boală nemiloasă îi cuprinde trupul şi este nevoită să părăsească şcoala pentru a face din spital căminul ei ceva vreme. Frumuseţea sa neîndoielnică atrase pe atunci atenţia unui asistent medical, însă inima ei, încă fragedă, care se deprinse să-şi făurească principii de viaţă solide, a ştiut cum să respingă aceste vremelnice chemări ale unei dragoste egoiste.
Istoria ei nu se opreşte aici pentru că boala n-a fost atât de puternică încât să-i curme viaţa ci s-a pus pe picioare şi s-a reîntors gata de a-şi îndeplini slujba pe care o îmbrăţişase. Şi astfel ajunge să lucreze împreună cu prietena ei cea mai bună la magazinul din sat. Fete respectate! deoarece la acea vreme era o mândrie să ai o aşa slujbă …
Amândouă erau aşa de cochete, şi parcă le văd cum se pregăteau să meargă la biserică, fiind fete foarte credincioase. Cel puţin despre una din ele care este în atenţia mea, pot afirma asta cu deplină convingere. Le plăcea să se îmbrace cu haine asemănătoare pe care fie le cumpărau, fie le coseau la vreo croitoreasă mai iscusită din comună. Iar uneori duminica îşi puneau pe cap câte un batic bine asortat pe care îl legau sub bărbie, iar mama uneia era nemulţumită de excesul de zel al tinerelor pentru că, la drept vorbind, ştia că odată căsătorite vor fie nevoite să nu-şi mai arate atât de des podoaba capilară atât de minunată, şi avea femeia mare dreptate.
Au venit şi zilele în care inevitabil se îndreptau peţitori către casa Mariei. Şi nu avem încotro, trebuia la un moment dat să dezvăluim numele personajului, şi-l amintim abia acum pentru că aş vrea să accentuez faptul că tare i se potriveşte numele şi nu este acesta unicul fapt pentru care poate fi numită Maria. De ce Maria? S-ar putea ca tu cel căruia îţi vor cădea aceste rânduri în mână, să ţi se pară sau să judeci că acest nume este pur întâmplător, sau atât de uzat şi comun…Ei, eu vreau să te asigur de faptul că în acest caz nu este un nume banal pentru că aceea care-l poartă îl şi merită. Evlavia ei parcă mă duce cu gândul la o mamă a unui sfânt, de ce nu, tocmai la cea care a fost numită “binecuvântată între femei”. Şi după cum spuneam şi din câte am auzit, nu mic a fost numărul celor care s-au perindat prin acea curte cu gândul de a obţine mâna fetei. Şi unii mai fistichii ca alţii, unii mai îndrăzneţi, alţii mai pretenţioşi, dar pe bună dreptate numai unul singur a meritat să depună efortul de-a bătători drumul până la ea. El nu era de pe acele meleaguri şi nu ştiu dacă ochii săi ar fi cucerit inima fetei, dar ar fi putut, deoarece erau ca ai cerului senin într-o zi de vară secetoasă. Tăcerea care îl caracteriza, împletită cu o mulţime de versuri pe care băiatul ştia să le recite atât de plăcut, posibil s-o fi cucerit. Şi din câte ştiu era şi de o blândeţe şi de un bun simţ aparte, diferit de al celorlalţi pe care îi mai întâlnise în tinereţea ei. Mi-a mărturisit odată că era puţin prea tăcut, dar nu a fost un impediment pentru ea deoarece firea ei deschisă a ajutat-o să-l facă să se simtă primit şi acceptat în ocolul inimii ei. Şi fără îndoială el trebuia să fie, şi nu altul; el era alesul şi nici acum nu l-ar schimba cu un altul şi, dacă ar fi să o ia de la început, tot el ar fi acela care i-ar recuceri inima. Ce nostim! Şi el a fost surprins de felul ei, dar şi frumuseţea l-a atras aşa de mult încât atunci când unchiul său cu care venise pe meleagurile ei, întrebându-l care dintre fete i-a plăcut mai mult, el i-a răspuns: ”Cea cu ceas la mână.”, iar unchiul surprins a exclamat: “Cum aşa? Amândouă aveau ceas, măi băiete! Aşa că suntem nevoiţi să mai facem o vizită. Trebuie să aflăm, măi, care dintre ele este fata.” Şi cu un pretext atât de nesemnificativ în aparenţă şi-au făcut rost de încă un drum spre lumea ei. Şi nu s-a perindat vizita fără folos căci a prins foarte bine, le-a prins bine amândurora. Şi-au scris un timp şi au ţinut-o aşa o vreme până ce dragostea lor i-a contopit sub legământul de căsătorie.
Şi dacă ea era prima dintre cele opt minuni din casa ei, eu am apărut ca cea de-a opta minune în casa celor doi care se iubeau tare mult şi care pe lângă că râdeau împreună mai şi plângeau câteodată tot împreună pentru că lumea rea şi ranchiunoasă comenta despre soarta lor şi a copiilor pe care i-au adus pe lume. Nu ştiu ce-ar fi putut spune: că sunt prea mulţi, şi oare ce ar putea, săracii de ei, să mănânce!? Ştiu, şi-mi amintesc că această problemă am întâmpinat-o şi eu când mă întrebau copiii dacă avem ce mânca, şi nu numai copiii, dar şi ceva adulţi. Ştiu un singur lucru pe care tatăl meu, soţul Mariei îl tot repeta: ”Noi să n-avem ce mânca? Cum aşa ?! Suntem ca şi în Canaan. La noi curge laptele şi mierea. Nici nu avem nevoie de bomboane şi nici de prăjituri.” Îmi este aşa de aproape şi parcă văd aievea zâmbetul senin cu care ne repetau aceste afirmaţii, doar ca să realizăm cu mintea noastră de copil că suntem într-adevăr bogaţi. Şi eram. Cine mai avea atâta linişte şi pace în cămin pentru a se putea juca nestingherit şi a şti că, la întoarcere seara de pe uliţele satului, cu picioarele pline de praf şi julite, întâlneşte două chipuri luminoase care pe toţi ne aşează la mai multe mese cât să încăpem fiecare. Pe cei mari la cea mare, iar pe cei mici, bineînţeles, la o măsuţă cu trei picioare şi rotundă, făcută pe măsura celor mici. Şi de multe ori râvneam la masa mai mare, dar mămăliguţa era răsturnată pe cea rotundă şi era, cum zicea tata: ”mai aproape de tine ca să ajungă toţi”. Iar eu nu că aş fi fost o mare mâncăcioasă, dar după atâta alergat, chiar şi mămăliga aceea era cea mai copioasă cină.
O, dar ne-am îndepărtat prea tare şi probabil că vom mai reveni cu astfel de privelişti, dar – cum să-ţi spun – chiar îşi au locul şi ceva ar lipsi dacă nu le-am aminti. Iar la acest tablou aş adăuga cu multă, multă nostalgie vocea atât de melodioasă a mamei care fredona o melodie atât de cunoscută nouă: “Copii veniţi la cină, iată seara a sosit. În casă e lumină şi paturile vi le-am pregătit.” Oare mai există în tot satul o mamă care să-şi cheme în felul ăsta, atât de autentic, de original, odraslele la masă? Nu ştiu dacă mai există o mamă ca ea, dar la noi aşa era.
Vreau să mă întorc puţin la braţele acelea de mamă care m-au purtat şi pe mine chiar dacă au mai fost de ţinut în braţe înaintea mea încă alte şapte fiinţe. Mă tot întreb: cum a putut ea oare, de unde a găsit atâta putere să slujească cu atâta sacrificiu şi să nu-i scape măcar o privire care să trădeze nefericire şi nemulţumire la gândul că era prea mult. Da, am văzut de multe ori oboseală, dar niciodată vreo privire, cu atât mai puţin vreo vorbă, care să mă facă să mă socotesc în plus. Mai ştiu că a făcut un mare sacrificiu să mă poarte în pântecele ei dat fiind că sarcina i-a creat probleme şi imediat după ce m-a adus pe lume trupul ei a fost foarte slăbit resimţind în continuare sacrificiul pe care l-a făcut. Dar acum mă bucur nespus de mult că nu a fost aşa de slăbită încât să o pierd şi să n-o mai simt în preajma mea. Sunt aşa de mulţumită pentru asta. M-a adus acasă şi cred că m-a iubit mult deoarece mi-a dat un nume de regină, iar tatăl nu-şi încăpea în piele de bucurie să aibe o făptură atât de mică în casa lui; se fălea cu noua lui odraslă când ceilalţi îl întrebau de mine.
Ce sentiment trebuie să locuiască în inima acelora care se simt iubiţi…Şi dacă braţele au fost atât de complete să aibă atâta de oferit, oare cât de mare este inima aceasta? O, mult prea mare; cred că nu poate să încapă într-un piept de om obişnuit, şi cred că este mărită, dar nu neapărat de griji, ci doar pentru că în ea s-au cuibărit mai mult de zece fiinţe, aproape unsprezece cu tatăl fără să-i mai punem la socoteală pe părinţi şi bunici, şi vai!…, da’ sunt mulţi, şi totuşi încap toţi acolo! Ce minunat!
Nici nu mi-am imaginat vreodată că alte braţe ar fi fost mai tandre şi mai ocrotitoare ca acelea pe care Dumnezeu mi le-a creat special ca să mă cufund în ele.
Dar uite!, nu am rămas mică în pătuţul meu. Am crescut sub acest acoperământ în care inima de mamă cu dragostea ei şi din dorinţa de a ne creşte pe toţi în curăţie, ne mai altoia câte o nuia sau cel puţin ne făcea conştienţi că e există nuiaua pe undeva, fără să uităm că: ”unde dă mama, creşte.” , şi adaug acum, creşte sănătos şi înţelept. Cum să pot uita zilele toride de vară când eram cu toţii aliniaţi în jurul ei pentru că urma lectura de la prânz, lectura care îi pricinuia mamei un somn adânc, iar noi ființe năstrușnice precum eram la vremea aceea, o zbugheam afară. Aşa se trezea şi ne chema înapoi şi o lua de la capăt. Săraca mama, nici de odihnă nu avea parte lângă aşa copii. Şi pedepsele de multe ori erau promise, dar mama se lua cu treaba şi uita să le administreze, iar eu cel puţin eram destul de isteaţă să ies în stradă când eram fugărită de nuiaua mamei, ştiind eu că aşa am parte de scăpare. Mama nu ieşea niciodată afară să le ţină spectacol vecinilor. Educaţia se făcea acasă. Şi mi se pare firesc să fie aşa. Şi cu toată bătaia primită, care era mai mult de sperietură, decât una zdravănă pe care să n-o uiţi, casa fără mama era goală, nu ne mai tihnea. Sufletul meu, instinctiv o asocia pe mama cu însemnul siguranţei. Îmi amintesc perfect cum într-o zi de duminică, mama a plecat la biserică fără să-mi spună; de obicei nu se întâmpla să meargă fără să îi ducă pe toţi, dar eu încă dormeam şi cu siguranţă i se păruse nepotrivit să-mi curme somnul şi apoi să mă poarte aşa ameţită de somn, cale de doi kilometri. Trezindu-mă singură într-un târziu, am ieşit afară pe scările care dădeau în bucătărie şi am început să plâng atât de amarnic…, strigând-o pe mama. Am crezut că am pierdut-o şi nu aş fi putut suporta una ca asta. Şi bănuiesc că pe atunci nu eram chiar aşa de mică. Depăşisem de mult vărsta de un an. Şi cred că eram numai bună de trimis la şcoală. Dar mama… tot mama era şi – fără îndoială – de neînlocuit.
Nu-mi pot şterge din memorie nici duminicile când de nenumărate ori braţele mamei erau aşa de potrivite pentru un copil care nu putea să stea treaz la o slujbă în biserică mai lungă de o oră. Era aşa de bine să stau cuibărită în braţele ei… treceam în lumea viselor înainte de a închide ochii pentru somn.
Fiinţa aceasta mi se părea foarte puternică pentru că era în stare să ducă pe umerii săi o întreagă gospodărie şi asta mai ales de când tataie al nostru s-a dus în lumea celor drepti, iar tata în fiecare zi la locul de muncă; îşi împlinea deosebit de bine rolul de mamă. Şi aici mă opresc din nou la mustrările pe care ni le aducea şi care uneori erau însoţite şi de numele Sfântului Nicolae. Acestea nu au avut niciodată acel caracter distructiv, ci cu siguranţă, de fiecare dată unul constructiv.
Era în stare să sacrifice totul numai să nu ne ostenim noi prea tare, considerând că ne va veni şi nouă rândul să fim părinţi cândva şi atunci vom duce greul. Simţeam prin asta că suntem preţuiţi.
Oare poate să înţeleagă cineva pe deplin inima de mamă? Cred că numai în situaţia în care capeţi o astfel de inimă, iar aceasta se clădeşte începând cu sacrificiul dintâi: zămislirea. Se spune că aşa sunt mamele şi dacă nu aş fi avut-o pe a mea nu aş fi putut să spun dacă este adevărat sau nu, dar văzând-o pe ea înţeleg că-i realitate: mamele sunt o inepuizabilă sursă de îngăduinţă, sunt iertătoare de parcă ar imita permanent iertarea pe care oamenii o primesc de la Dumnezeu. Ele au învăţat acest model de cum li s-au născut fii şi fiicele lor.
Nu ştiu despre celelalte mame ale colegilor mei de breaslă şi de năzbâtii, dar pe a mea mamă ştiu că o pot considera femeie cultă. Nu am văzut-o vreodată să stea la şant să prindă veştile – ca să nu zic bârfele mai frumoase sau mai puţin frumoase – din sat şi dacă ar fi vrut să se alăture vreunui grup de aşa natură, ar fi avut din ce alege. Nu am văzut-o niciodată intrând în vreo polemică cu vreuna dintre vecine căci, dacă ar fi vrut să găsească nod în papură, ar fi găsit. Dar nu, defel n-o ştim pe ea cu aşa apucături. Dacă m-aş apuca să descriu câte puţin relaţiile mamei cu vecinii, ea s-ar înfăţişa cam aşa: o femeie care este mai degrabă un samaritean milostiv care leagă rănile celor sângerânzi şi face rost de hrană pentru cei mai puţin avuţi, o persoană care îi îndeamnă la pace şi la armonie pe cei care nu ştiu să fie împăciuitori, o femeie care mai degrabă înghite ocările şi suferă în taină decât să-şi bată cu pumnul în piept arătând că ea deţine dreptatea, o femeie care preferă să înveţe mai multe despre cum să-şi crească copiii decât să dea lecţii de educaţie vecinelor care nu prea ştiu cum să şi-i ţină pe ai lor în frâu. Mama era pe lângă toate astea şi “medicul” în sat. Să creşti atâţia copii, nici nu mai ai nevoie de cărţi de medicină. Îmi amintesc cum mamele din sat apelau la ea, căci la mama era întotdeauna de găsit leac, iar dacă nu, un sfat bun cu siguranţă, pentru că experienţele ei erau numeroase şi variate.
Când eram mică şi-mi plângeam de milă pentru o simplă zgârietură mă învăţa să am o atitudine pozitivă şi mă asigura printr-un “n-a murit nimeni din atâta” sau “n-o să-ţi iasă maţele pe acolo” de nu-mi mai trebuia nici un argument pentru că eram vindecată pe loc. Această modalitate de-a mă iubi era una cât se poate de originală pentru că de obicei mamele dau vina pe obiecte, iar mama mea nu era aşa, ea era una realistă, mă învăţa indirect că în viaţă trebuie să depăşesc situaţiile cu demnitate: „Fruntea sus pentru că lucrurile nu se opresc aici, draga mami!”
Copilăria alături de mama a fost minunată şi atunci când a venit vremea să plec şi eu la rându-mi să-mi continui studiile, mamei îi era tare greu să se confrunte cu una atât de nehotărâtă ca mine. Ei puteam să-i spun totul şi ceea ce am apreciat şi voi aprecia întreaga mea viaţă la mama, era acea chibzuinţă cu care-mi tot repeta să aleg singură liceul la care vreau să merg pentru că eu ştiu mai bine la ce mă pricep. Da, aşa a făcut întotdeauna şi niciodată nu m-a constrâns să iau deciziile pe care ea le considera corecte, nici nu le-a luat vreodată în locul meu, ci m-a asigurat că este alături de mine în rugăciune. Paşii trebuiau făcuţi de mine. Îmi amintesc – şi îmi apare zâmbetul pe buze atunci – cum am tot încercat să optez între profesii. În ultima clasă de liceu veneam în fiecare săptămână cu câte o idee şi aşa am făcut de toate şi nimic. Cred că mamei îi venea să râdă, dar mai ales să plângă. Am făcut pregătiri în tot soiul de domenii, de la muzică la geografie, şi ea era răbdătoare să vadă când aveam de gând să sfârşesc acest joc fără nume inventat de mine atunci, tocmai când trebuia să am maturitatea de a decide. Se bucura să mă ştie mulţumită şi probabil că ofta îndelung în urma mea la gândul ca o voi lua din nou de la capăt sâmbata viitoare când urma să ne reîntâlnim. Şi pe lângă nehotărârea mea mai eram şi tare nemulţumită şi plină de mofturi. Să fi fost eu mama mea, mi-aş fi dat tot la două ore câte o bătaie bună şi la două ore ar fi fost rar.
S-au scurs vremurile şi am ajuns cu toţii mari şi se bucură să ne ştie bine, adică în siguranţă şi pe mâini bune, şi dacă se îngrijorează pentru ceva, este pentru copiii ei. Eu nu chiar înţeleg acest fel de îngrijorare şi mama îmi spune c-o să văd şi eu cum este, când voi fi în pielea ei, iar până atunci las comentariile de acest gen la o parte.
E aşa de bine să ştii că undeva departe stă cineva şi veghează în rugăciune ca să nu ţi se clatine piciorul şi să fii în siguranţă. Să mă mai mir că am crescut cu toţii mari şi ne-am simţit aşa ocrotiţi? Rugăciunea de la ea am învăţat-o. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar cred că ştii cum e să ţi se zugrăvească în faţa ochilor atât de viu momente atât de dragi. Ei, aşa este cu imaginea despre rugăciune care s-a imprimat în mintea mea. Mama ne citea din Biblie, iar în urma lecturii ne aliniam ca înainte de culcare, dar de data asta pe marginea patului şi ne rugam de la mic la mare. Cred că se bucura cerul întreg de această sublimă privelişte.
Şi e atât de bine ca la orice sărbătoare şi în orice vacanţă să poţi să te îndrepţi cu atâta drag înspre casa locuită de cei mai dragi, şi să găseşti acolo cea mai bună pâine, cea mai bună miere şi cel mai cald loc, cea mai îndrăgită sobă de teracotă de care să te lipeşti la sărbătoarea de iarnă şi să asculţi copleşit două voci inconfundabile şi de neuitat. O, este atât de bine…
Şi când mă gândesc la anii copilăriei, într-o vreme ca de iarnă, îmi amintesc când într-una din zile am hotărât împreună cu fraţii mei mai de-o seamă, să fugim până unde putem, desculţi pe zapadă ca să vedem care dintre noi rezistă mai mult. Era concursul preluat de la frații mai mari, ei înainte experimentații noștri. Şi mama ne-a rugat, cu cerul şi cu pământul să nu încercăm o astfel de experienţă, dar nu ne-am lăsat înduplecaţi şi lecţia pe zăpadă ne-a prins bine. Mama ne-a lăsat să ne convingem cu mintea noastră mărginită că nu ne va fi tocmai plăcut. Şi nu am păţit nimic până ce am ajuns în casă şi ne-a apucat o durere de tălpi de ne durea sufletu’. Şi-a fost mai grea durerea când mama ne-a consolat cu vorbele: “Aşa vă trebuie, v-am spus să mă ascultaţi!” Şi tot în miez de iarnă mă duce gândul la serile când eram un ţânc cu genunchii dezgoliţi pe boabe de porumb – nu din motive de prea multă cuminţenie – şi nu aveam voie să ne ridicăm până nu învăţam să ne cerem iertare, dar cei mai îndărătnici cu genunchi mai rezistenți dintre noi poposeau mai mult la locul pedepsei pe când eu mai de durere, mai de frică, îmi cerem foarte repede iertare pentru că nu toleram pedepsele prelungite.
Iar când ne întorceam de la şcoală prima întrebare era: “Mamă, ce avem de mâncare?” şi niciodată: “Avem ceva de mâncare?” şi asta pentru că ştiam că de obicei mâncarea era gătită şi caldă și gata de a fi savurată.
Şi ce satisfăcută era mama când mergea la şedinţele de la şcoală şi afla că are copii cuminţi. Îi creştea inima de bucurie. Parcă nu investise degeaba.
Da, copiii sunt o bucurie şi sunt răsplata rugăciunilor şi, mai mult, rodul unui model viu pe care l-au avut în preajmă. De la Maria am învăţat credinţa, de la ea şi rugăciunea, de la ea bunul simţ şi buna creştere, de la ea răbdarea, de la ea hărnicia, de la ea dărnicia, de la ea îngăduinţa, de la ea răbdarea în suferinţă, de la ea consecvenţa, şi aici vreau să subliniez că nu am mai întâlnit o aşa femeie, crescută şi trăită la ţară cu dorinţa de-a dobândi tot mai multe cunoştinţe despre educarea copiilor. Ea este cea care participa la cursuri despre creşterea copiilor pe când cea mai mică dintre fetele ei era aproape majoră. Veşnic condusă de năzuinţa de a da cea mai bună educaţie şi de a repara lucrurile pe care considera că le-a făcut greşit. Nu ştiu cum să fac, dar tare aş vrea să fiu o femeie ca mama mea, aş vrea să am tăria ei.
Aşa era ea şi aşa este şi va fi mereu în inima şi în mintea mea, şi nu pot să uit niciunul dintre evenimentele şi zilele petrecute alături de ea, de când o ştiu, şi mă gândesc cât de bucuroasă este şi câte amintiri are ea, pentru că ea este UNA, dar noi aşa de mulţi. Pentru mine este MAMA, chiar dacă pentru alţii este deja BUNICA. Ea este capodopera aşa de greu de pus în cuvinte, dar atât de lesne s-o simţi cu inima. Ea, doar EA, MAMA.
23 ianuarie 2006, Oradea