Trăiesc de câțiva ani cu mirarea în suflet…
Azi suntem, iar mâine nu mai putem fi…Nu că nu m-ar izbi această realitate zilnic, dar, realitatea aceasta mi-a fost dat să o experimentez tot mai tare, tot mai aproape, familie, prieteni. Vârsta?? Nici ea nu are vreo importanță, poate fi 20, 50, 70.
Plecarea lasă urme, urme adâci în inimile noastre de carne, pentru că dacă ar fi de piatră poate că nu ar durea așa de tare. Dar asta nu este totul, pentru că mă opresc cu mirarea în dreptul lacrimilor care se preling pe obrajii care sunt ușor ridicați de un zâmbet discret, care mi-a răsărit și mie deseori pe chip, zâmbetul acela care pare ciudat, prezent fiind în așa context, dar care mă duce cu gândul la VEȘNICIE.
Câtă pace, câtă mângâiere, câtă nădejde, câtă bucurie și toate acestea presărate cu lacrimi.
Nu este totul aici,
Nu este totul acum,
Nu este mă doare,
Nu-i totul doar abur sau fum,
este mai mult de atât.
Știu bine, o simt, îmi șoptește
Răscumpărătorul…
Lacrimile mele, ale tale
Se vor transforma
În zâmbete,
În nestemate pentru glorie,
Iar veșnicia începe cu
O MIRARE.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Apocalipsa 21:4
