O vreme a plânsului…

O vreme a plânsului…

“De ce nu-mi ascultă Dumnezeu rugăciunea?” mă țintuiește fiica mea cu privirea. De 5 zile o chinuie o enteroviroză urâtă ..La cei 7 ani pe care-i are, tot ce-și dorește acum e să se vindece ca să poată merge la tabăra de cățărat…a și fost două zile cu tot răul dar acum nu mai poate ..îi e prea rău..și se tot roagă în fiecare dimineață pentru vindecare…dar nu s-a vindecat. Mă uit la ea perplexă și nu știu ce să-i răspund. Mie mi-a răspuns Dumnezeu la ultima rugăciune. Acum 4 luni jumătate am luat-o pe mama de mână și am spus, “Doamne, dacă mă iubești, te rog să o iei acasă că nu mai pot să o văd așa!” Și după o oră jumătate a luat-o. Dar la rugăciunile dinainte, la cele câteva mii dinainte, nu mi-a răspuns. Și când în sfârșit răspunsul a venit, a fost NU!

A fost bun și milos Dumnezu cu mine? A fost crud? Am greșit eu undeva? Nu am știut să mă rog? A fost prea ocupat Dumnezeu ca să aibă timp și de mine? Însemn eu ceva pentru El?

Când a murit mama Îl cunoșteam pe Dumnezeu. Nu mai eram îndrăgostită de El dar am știut că nu vreau să trec prin viața asta fără El. În toată durera îmi părea surd la rugăciunile mele, departe și rece! Mai ales din cauza încredințării că El poate! “POATE ȘI NU VREA!” zicea cineva. De câteva ori m-am rugat cu atâta credință că, ridicată de pe genunchi, văzând că starea mamei nu e mai bună, m-am clătinat în credința mea și am plâns cu amar! M-am supărat pe Dumnezeu dar nu m-am certat cu El și nici nu i-am cerut socoteală. Nu din frică, nici din recunoștință, ci din profunda încredințare că El știe mai bine, El e drept și El e BUN! Chiar dacă atunci nu mi se părea că e nimic din toate astea…

Când a murit Abel, fratele meu, eu aveam 28 de ani! El avea 27 de ani și 3 zile. A murit cu Biblia sub cap. O avea la el pentru că după cursurile de la facultate urma să aibă studiu biblic. În dimineața aceea a plecat de acasă ca în fiecare dimineață dar după 5 minute motocicleta lui a derapat cauzând o cădere violentă în care fratele meu și-a rupt gâtul, deși avea casca. A  murit în câteva secunde și s-a înfățișat în fața lui Dumnezeu la judecată! De multe ori m-am întrebat cum ar fi fost dacă aș fi fost eu în locul lui. Ce i-aș fi spus Lui Dumnezeu?

“Doamne, de mic copil am fost mai altfel decat toți. Am făcut ce-am vrut și nu mi-a plăcut să dau socoteală nimănui, în special parinților. Tu-i cunoști și știi cât sunt de absurzi! Deși am fost crescută în biserică, am ales alt drum cu prima ocazie, doar știi cât sunt de ipocriți pocăiții. Mai bine sinceră și verde în față decât ca ei! Am trăit cum am vrut, am avut și un iubit care mi-a mâncat 5 ani din viață- iubit din cauza căruia nu am terminat Conservatorul, nu m-am mai înțeles bine cu prietenii și cu parinții, iubit care m-a abuzat fizic și psihic. Deși eu am fost o sfântă…

Apoi Doamne, am ajuns la București la un concurs de muzică ușoară unde în sfârșit mi s-a făcut dreptate și am câștigat! Unul dintre marile mele vise a devenit realitate doar că în scurt timp să se transforme în cenușă! Cu visele ruinate,am plecat în  Italia unde am stat un an și jumătate, sau mai bine zis am muncit un an și jumătate că nu am prea stat. Acum aveam un serviciu bun, o casa și o mașină, și sunt sigură că dacă aș fi găsit soțul potrivit și aș fi avut și copii aș fi fost fericită! Cam asta e darea mea de seamă, nu merit, Doamne, compasiunea Ta?”

Dar nu am murit eu, Dumnezeu mi-a dat încă o șansă pe care nu am mai lăsat-o să treacă!

La înmormântarea lui Abel Dumnezeu a schimbat viața mea. Am început atunci o viață nouă iar mai apoi mama spunea mereu, “Dumnezu mi l-a luat pe Abel pe pământ și-l voi revedea în veșnicie, dar mi-a readus-o pe Amalia la viață!” Și așa a fost! După ce m-am întors la Domnul am avut cu mama 10 ani superbi. Dacă mă întrebați pe mine, au fost prea puțini dar puteam să nu-i am deloc.

Acum mama a plecat ACASĂ.. iar mie mi-e dor de dragostea dintâi și-mi pare rău că inima mea adânc încercată s-a răcit. N-a mai bătut cu atâta pasiune cum bătea, dar încă mai bate pentru Domnul meu și încet, încet, bătăile se aud mai tare și mai deslușit. Este acum o vreme a plânsului, și  știu că Domnul meu înțelege plânsul și durerea mea. N-am mai putut cânta un timp și de multe ori nici acum nu-mi vine să cânt, însă am înțeles că mie mi-e mai ușor să plâng așa, cântând, și că acuma asta mă ține!

Dacă Dumnezeu ne-ar cere să fim mereu tari, puternici, și neclintiți, azi aș fi complet învinsă. Ce bine că atunci când suntem zdrobiți El nu ne abandonează ci ne ia în brațe și ne leagă rănile cu dragoste și cu răbdare!

Mi-e așa de dor de mama că mă doare ! Nu înțeleg de ce a trebuit să plece așa brusc, așa repede. Suferința ei cruntă nu m-a făcut mai bună, mai înțeleaptă, sau mai spirituală. Timpul acela a fost doar o durere sfâșietoare, o zbatere să stau la suprafață, un timp în care oamenii m-au dezamăgit și cerul a tăcut!

Dar oare ce făceam fără Dumnezeu?

După ce m-am întors la credință, am cunoscut un bărbat potrivit pentru mine, un bărbat cu care mă șlefuiesc de 9 ani. Dumnezeu ne-a dăruit doi copii – eu spun că ei sunt singurul lucru cu adevărat bun pe care l-am făcut în viața mea. Fiul meu de 4 ani m-a întrebat într-o seară, “Mami, cum o să o recunoaștem pe Mita (mama) când o să ajungem în cer?” “Păi o să fugă la tine când o să te vadă!” răspund eu. El îmi zâmbește amuzat. “Mami, nu o să fugă, o să zboare!”

N-aș fi putut să trec prin toate fără El. Nu știu de ce a hotărât să ne-o ia pe mama și nu pretind că înțeleg dar aleg să mă încred în El! El știe mai bine! Mă încred în Dumnezeul care mi-a făcut bine!

Cu toate astea, nu trece dorul de mama, nici dorul după Abel. Încă mi-e grea inima pentru sora mea, fratele meu mic și tata, la care le-aș lua durerea cu drag daca aș putea. Îmi plânge  sufletul când îmi spune fiica mea că a visat cel mai frumos vis – că a înviat Mita! Sau când fiul meu îmi spune că vrea numai un pic în Rai să o vadă pe Mita și apoi vine înapoi. Toate astea îmi umplu inima de jale, iar dorul? Dorul arde ca jarul! Dar mă întreb cum aș fi fost fără Dumnezeu?
Undeva în sufletul meu este o nădejde și o bucurie care pâlpâie, bucuria revederii! Promisiunea și siguranța revederii pe care mi-o dă El, Dumnezeul meu, Binefăcătorul meu! Fie lăudat în veci!

Și atunci ..cum să nu-i cânt?

Sharing is caring!

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.