„Plictiseala este un păcat a cărui obârşie se află în lipsa de iubire faţă de creaţiune.”
– Nicolae Steinhardt
Cred ca sunteți în asentimentul meu când spun că termenul de rutină a căpătat o conotație negativă în zilele noastre. Dacă verificăm dicționarul, cuvântului rutină îi sunt atribuite la sensul secundar și niște definiții cu sens depreciativ. Omul încearcă din răsputeri să trăiască o viață interesantă iar pentru acest deziderat apelează la tot felul de metode și experiențe care să îi coloreze viața, care au menirea „să îl scoată din rutină” – cum s-ar spune. Biata rutină: e considerată dușmanca de moarte a vieții adevărate, sora mai mare a plictiselii și verișoară îndepărtată a sărăciei. Fugim de ea zi de zi, crezând că odată ce vom gusta din aroma ei predictibilă și neinteresantă, vom cădea pe veci în dizgrație și anonimat.
Pericolul acestui mod de gândire dă naștere unor păcate subtile, aproape insesizabile: nemulțumirea, cârtirea, lăcomia, invidia și – cea din care își găsesc obârșia toate – mândria. Trăim într-o vreme în care ne plictisim rapid: deopotrivă adulți, tineri și copii. Ne plictisim de haine și de tehnologii, ne plictisim de școală și de jucării, ne plictisim de aceleași activități de zi cu zi și cel mai rău e când auzi că oameni se plictisesc de oameni, și așa apar relațiile frânte iar tăvălug toate consecințele negative. Vrem să simțim că trăim și de fapt trăim sacrificând lucrurile stabile, stâlpii existenței noastre, adevăratele noastre valori.
Am ales așadar în dreptul meu să răscumpăr semnificația acestui termen și să îmi prețuiesc rutina. O zi tipică din viața mea se rezumă la următorii pași:
Mă trezesc dis-de-dimineață. Îmi fac un expresso: scurt și fără zahăr. Pregătesc pachețelele cu mâncare. O scol pe Ania. Citim împreună. O duc la școală. Eu merg la servici. După muncă iau fetița de la mama. Trecem scurt prin parc. Ajungem acasă. Pregătesc cina. Bucurie, vine tata! Petrecem mult-așteptatul timp împreună. Ne culcăm. Dimineața? De la capăt!
Poate ne întrebăm: unde se ascunde binecuvântarea, interesantul și aventura în tot acest proces previzibil și aparent plictisitor?
- În soarele și aerul curat al dimineții – că nu sunt închisă într-o temniță privată de toate acestea, cum au fost mulți alți înaintași de-ai noștri;
- În ochii somnoroși ai fiicei mele ce se deschis alene – că nu o găsesc în perfuzii pe un pat de spital;
- În aburul cafelei proaspete – că înseamnă că stau bine cu inima, dacă încă o pot savura;
- În zgomotul produs de tastatura calculatorului de la lucru – că înseamnă că am o slujbă;
- În salutul cald al mamei mele, când merg să îmi iau fetița – că încă mai e printre noi, investindu-se cu dragoste jertfitoare în familie și cei din jur;
- În întrebările iscoditoare și mereu provocatoare ale fiicei mele – că înseamnă că gândește și nu ia lucrurile ușor, ci le filtrează prin mintea ei micuță;
- În dulcea revedere când vine tata acasă – că avem siguranța și pacea unui cămin fericit;
- În cărțile ce mă așteaptă cuminți pe noptieră – că îmi lărgesc orizonturile și îmi provoacă ideile;
În concluzie îmi declar rutina interesantă. Rutina mea înseamnă să văd în fiecare zi, mereu aceiași oameni dragi. Rutina înseamnă să mă investesc în oameni și să pot vedea roadele ce se arată în timp. Rutina implică perseverență.
Aleg să nu mă mai plâng vreodată de rutina mea. De binecuvântata mea rutină.
