Locul de refugiu

Primăvara îşi deschide braţele-i înmiresmate şi pline de flori înspre mine, cu fiecare zi, tot mai mult, dar anul acesta mă văd nevoită să o privesc doar de la geamul casei mele. Trăiesc vremuri pe care nimeni nu şi le-ar dori să le trăiască. Vremuri de nesiguranţă şi frică. Anul acesta primăvara e mai cenuşie ca în alţi ani. Aşa că mi-a rămas o singură variantă care să mă însenineze : am să aduc primăvara în camera mea fără ferestre, aşa cum îi spunea autoarea Annie Dillard, în cămăruţa unde am părtăşie, în sanctuarul sufletului meu.

Ori de câte ori călătoresc descopăr locuri noi, întâlnesc oameni cumsecade sau pur și simplu mă bucur de experienţa de a mă afla într-un loc unde îmi doream demult să ajung. Da, e grozav să te avânți pe creasta vreunui munte sau al vreunui val, să îți faci amintiri, să înveți mai bine cum să faci față unor situații noi. Ne întipărim în minte un cântec și apoi ori de câte ori îl auzim suntem transportate din nou în același loc în care ni s-a strecurat în inimă. Cu toate acestea mereu ne reîntoarcem acasă, în locul unde ne simțim cel mai în siguranță. Și poate nicio călătorie nu te face să crești mai mult, decât atunci când îți alegi locul favorit de acasă și te retragi ca să stai de vorbă cu tine. Să vezi cât ai mai crescut pe dinăuntru, cât te-ai ofilit sau cât ți-ai croit drum spre visele tale. E locul acela de refugiu în care sunetele din afară reușesc să fie estompate și să îți auzi propria voce. Închizi orice fereastră dinspre exterior şi reuşeşti să stai față în față cu tine. Cu tot ceea ce ești tu în acel moment, statura sinelui tău. E poate puțin înspăimântător și de aceea nu toți au curajul să se retragă și să se ia singuri la rost. Căci acolo îți vezi și creșterea și involuția, defectele care stau în calea devenirii tale sau calitățile care te-au crescut în proprii ochi. Și asta cere curaj! Bravo, ai făcut primul pas! Liniștea se așează pe umerii tăi ușor, sfios. Nu știe dacă poate să mai stea o clipă sau o vei alunga în primul moment în care descoperi ceva ce nu îţi place la tine. Și poate că alegi să îți închizi pleoapele și să cobori în sufletul tău, așa cum fac și eu uneori, să văd ce mai se întâmplă pe acolo; sau să mă întorc să privesc cu ochii mari deschiși la minunile pe care Dumnezeu le-a pregătit știind că în aceste clipe, ori cât aș încerca să scap de confruntarea care mă așteapă, nu pot.

Lumea mea a fost clătinată puternic în acești ultimi doi ani. Prieteni în care am crezut și pe care i-am prețuit, m-au mințit, mi-am lăsat ferestrele sufletului deschise, ca alți să-și arunce egoismul prin ele. Mi-am pierdut locul de muncă, nu datorită incompetenței sau neseriozității mele, ci a unor colegi rău-voitori; am ținut cu mâini tremurânde carnetul de șomer câteva luni de zile, întrebându-mă mereu unde am greșit. Starea mea de sănătate s-a deteriorat tot pe fondul acestor frământări și ajunsesem deja într-un punct critic. În necredința mea, am căzut în disperare și rușine, lăsându-l pe cel rău să îmi șoptească neadevăruri: nu ești bună la ceea ce faci, nu te pricepi, te-ai autoiluzionat că ai vreun talent, slujirea ta în biserică nu e suficientă, departe de a fi perfectă. Amânam mereu să stau în părtășie strânsă cu Dumnezeu, în locul acela tainic din suflet unde nu mai există paravane după care să te ascunzi, în camera fără ferestre. Însă citind mereu Scriptura știam că starea mea nu e bună și trebuie să ies de acolo cât mai curând. Așa că mi-am pus timp de-o parte și prin rugăciune insistentă în care îi ceream lui Dumnezeu pace deplină și credință de neclintit în El și în Cuvântul Lui viu, am făcut primul pas înspre restaurarea mea spirituală. Ca printr-un nor negru de supărare, Domnul mi-a trimis razele speranței Lui și deznădejdea, supărarea, neliniștea au fost risipite, treptat.

După toată zoala acestor ani, într-un final, am găsit pace și odihnă în această lună tulburată a lui aprilie. Doar aici în acest loc de refugiu. În sfârșit. Odihnă adâncă. Respir. Las pacea să îmi invadeze porii sufletului. Știu unde am greșit, știu cui trebuie să Îi cer iertare. Știu și de la Cine vine această pace. Oh, Îl iubesc și aici pot să îi spun nestingherită și oricât de tare aș vrea că Îl iubesc! Că îi mulțumesc că m-a iubit El întâi și m-a învățat iubirea, fără de care nu pot trăi. Da, pot să îmi continui viața și fără ”prietenii” aceia, și da, poate voi da mai greu uitării rănile provocate, dar în felul acesta am învățat lecții neprețuite. Și cum Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, tot de la el am primit alți prieteni fără vicleșug, cum spune Biblia, transparenți și devotați, în care mi-e drag să mă investesc.

În locul de refugiu al sufletului, în perfectă siguranță, întâlnesc Iubirea și e singurul lucru care contează cu adevărat, pentru prezent, cât și pentru viitor. Aici pot respira în voie, în deplină relaxare, pot lua deciziile cele mai bune. Aici locuiește Domnul meu, viața mea eternă. Și iată cum în refugiul găsit în El știu ca viitorul mi-e asigurat, chiar dacă vremurile mă ameninţă fără încetare. Știu drumul spre mai bine.

Mă ridic de la fereastră și mă uit în jur. A sosit iar timpul să fac următorul pas înspre mai bine. Acasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*