Nori de furtună s-au adunat în viața mea și incertitudinea a luat încet locul siguranței. Întrebări fără răspuns au corozat timp îndelungat sufletul meu. Doream din tot sufletul să aflu o explicație, un sens la tot ce se întâmpla, dar murmurul meu nu avea ecou.
Tindeam să mă uit în jurul meu la cei care emanau fericire sau cel puțin acestea erau aparențele și mă întrebam cum am lăsat să-mi scape printre degete Fericirea sau cel puțin începutul de Fericire?
Atâta timp am pierdut cu lamentarea, cu autocompătimirea mea și cu zbateri interne inutile…
Dar într-o zi m-am trezit!
A fost ca o revelație! Deși o știam de atâta timp..doar eram creștină, nu? Și totuși a durat un timp până când am simțit mai pregnant ca oricând Iubirea Domnului!
El mă iubea!
De aceea îngăduise în viața mea furtuni! De aceea mă lăsase pierdută în ceață, ca El să-mi fie Felinarul Salvator. Mă iubea mult și eu am fost atâta timp orbită de stele amăgitoare care strălucesc o clipă și apoi mor…
Iubirea lui Isus o simțeam nu ca pe ceva abstract, ci pur și simplu ca pe ceva tangibil. Aproape că puteam să o ating, atât mă copleșea.
Era în jurul meu. Era pretutindeni. Era dintotdeauna. Pentru totdeauna!
