Meandre cu amprente de trecut Și neîmplinire mă înfășuraseră răutăcios. Am uitat o secundă că exist. Și pașii mi s-au îndepărtat încât uneori mă întrebam dacă sunt urmele mele? Pietrele îmi devorau tălpile iar mâinile mele se luptau cu aere cenușii grotești. Dar, într-o zi, am putut să privesc dincolo de orizonturile împăienjenite. Mi s-a părut că văd o lumină. Chiar era o Lumină. Am fugit într-acolo. Pietrele ascuțite rupeau din mine Crengile uscate și mute mă înlănțuiau Dar nu simțeam durere. Pentru că Lumina mă apăra de tot ce era nimicnicire. Lumina mă călăuzea. Îmi oferea protecție în întunericul care era în lume. LuminaRead More →