Răbdarea în încercare aduce Biruință și Binecuvântare!
Întotdeauna am văzut mâna Domnului în viața mea, dar aș vrea să vă mărturisesc o experiență din viața mea unde Dumnezeu a fost Acel care ma ținut în picioare, Brațul meu de Biruință.
În 29 noiembrie 2012 am devenit mămică pentru prima oară. În timpul sarcinii medicii spuneau că vom avea un copil perfect sănătos, totul este foarte bine, dar când Ruben s-a născut am primit o veste pe care niciodată nu mi-am imaginat că o voi primi. Medicii spuneau că Ruben are caracteristicile copiilor cu Sindromul Down și după o săptămână ne-au spus că are și o malformație la inimă care va trebui operată dar când va fi de șapte-opt luni. În acele momente nu L-am întrebat pe Dumnezeu „de ce?” doar atât mă rugam : ”Doamne te rog să fie un vis, să nu fie nimic adevărat, vreau să mă trezesc, te rog”. Plângeam și îi ziceam soțului meu că eu nu vreau pt copilul nostru tot ce medicii ne spuneau dar el mi-a zis: Ale, Dumnezeu ni la dat așa și îl vom primi așa cum este.
După trei săptămâni de spitalizare, în care intram tot la trei ore la Ruben ca să îi dau lăptic și medicii ne dădeau doar vești rele speculând că în câteva ore nu va mai putea respira de unul singur și aparatul urinar i se va bloca, Dumnezeu Și-a arătat măreția și din tot ce medicii au spus în perioada acea nu s-a întâmplat nimic. L-au transferat la un spital din Madrid specializat în cardiologie infantilă, iar după o săptămână în data de 31 decembrie 2012 am ajuns pentru prima data toți trei împreună acasă. A urmat o perioada de trei luni din care îmi aduc foarte puțin aminte pentru că trăiam într-un viitor imaginar, gândindu-mă cum o să fie, eram dispusă să îmi ofer tot timpul, energia și orice ar fi fost nevoie ca Ruben să aibă o viață cât mai normală posibil. Nu încetam să mă rog și să îi cer Domnului o minune, stăteam pe genunchi lângă pat și mă uitam la el cum își mișca mânuțele și piciorușele, plângeam și ziceam: Tata eu știu că Tu nu ai greșit când l-ai creat pe Ruben, Tu i-ai făcut inimioara și eu cred că Tu o poți vindeca. În acea perioadă Dumnezeu ne-a vorbit: „A venit să fie înger de lumină”, nu am înțeles sau poate nu vroiam să înțeleg pentru că dorința inimii mele era alta.
Când Ruben avea patru luni, la o revizie în spitalul din Madrid a fost internat pentru că acumulase lichid la inimă. Era miercurea. Ne-au spus că este pe lista de așteptare pentru operație dar nu se știe când va fi operat. Duminică i-am propus soțului meu să se întoarcă acasă și a doua zi să meargă la muncă pentru că nu ne puteam permite să își piardă locul de muncă; soțul meu s-a întors acasă și în noaptea aceia Ruben nu a dormit aproape de loc, plângea și era foarte neliniștit. A doua zi pe fetița din salonul nostru trebuia să o opereze, aceiași operație si aceiași vârstă ca și Ruben, dar în noaptea acea fetița făcuse febră și nu au mai operat-o pentru că trebuia să vadă dacă nu are vreo infecție.
Era ora 7:30 și in cele din urmă am ațipit puțin când o asistentă mă trezește și îmi spune să nu îi dau nimic de băut sau să mănânce la Ruben, pentru că va veni un medic chirurg să vorbească cu mine. L-am luat pe Ruben de mână, am început să plâng și să mă rog : Tată te rog să fii Tu cu el, te rog să nu îl lași si să nu îl părăsești. S-a întors și soțul meu, iar după ce i-au făcut toate analizele lui Ruben la ora unu ziua Ruben a intrat în operație. (Îmi aduc perfect aminte: stătea în funduleț și nu înceta să gângurească, inima îmi era zdrobită simțeam că îl i-au de lângă mine, cât aș fi vrut să nu trebuiască să intre în acea sală.) La ora cinci și jumătate după-masă a ieșit un medic să ne anunțe că operația a fost un succes, că a ieșit mai bine decât se așteptau. Eram într-o sală de așteptare și nu eram singuri acolo, toți aveau câte o icoană la care se închinau și se rugau, erau triști și îngrijorați pentru familia pe care o aveau în suferință, dar vă mărturisesc că eu și soțul meu aveam o bucurie în inimă, inexplicabilă, simțeam că Dumnezeu este cu noi, că totul e în mâna Lui, El e în control.
A urmat o săptămână după operație în care Ruben s-a recuperat foarte bine, totul mergea ca pe roate. Duminica dimineața când am ajuns la Ruben, am chemat o asistentă și am întrebat-o ce se întâmplă cu Ruben, mi-a spus că totul e ok, atunci am cerut să vină un medic pentru că simțeam că Ruben nu este bine, însă medicul mi-a zis același lucru, că e totul ok. În dimineața acelei zile am chemat de mai multe ori să vină un medic și îmi spuneau că totul este ok, aparatele le arată că inima bate bine. Ei m-au întrebat ce anume văd eu ca să mă îngrijorez, atunci le-am zis că simt că Ruben nu este bine că ceva se întâmplă. Medicul mi-a spus să nu mă îngrijorez degeaba. La ora trei după amiază ne-au scos afară din salon, Ruben era pe punctul de a face un infarct. De la ora nouă seara nu mai puteam să intrăm în salon și am cerut medicilor să ne anunțe daca este vreo modificare în starea lui.
Luni dimineața la nouă am putut să intrăm și când am ajuns în ușa salonului m-am blocat, doar Dumnezeu mă ținea în picioare pentru că pierdusem orice forță în trupul meu. Ruben era atât de umflat, în mijlocului unui pat cu medici și asistente în jurul lui și cu tot felul de aparate. S-a apropiat un medic mai în vârstă și mi-a spus: starea lui Ruben e gravă, în urma analizelor de sânge am constatat ca are septicemie (infecție în sânge), vom face tot posibilul ca să fie totul bine dar să fii conștientă că lucrurile sunt grave. Atunci am simțit de parcă Dumnezeu nu mă ascultase, de parcă cerul fusese închis pentru mine. Lunea seara, ne-au chemat în birou și ne-au spus că starea lui Ruben s-a agravat și vor încerca o ultimă soluție doar pentru al menține în viață, dar să ne pregătim pentru orice. În timpul acela de așteptare Dumnezeu ne-a vorbit din nou: Ce este în cer hotărât, rămâne hotărât iar Domnul a hotărât să îl ia acasă. Atunci am început să plâng și să zic: te rog să nu mi-l iei, te rog! Nu puteam să cred ceea ce auzisem, nu puteam concepe lucrul acela, eu deja decisesem să îmi sacrific totul în viața mea, îmi imaginasem cum o să fie, și Dumnezeu ne vorbește din nou: Țărușul a fost mutat.
A urmat o săptămână în care în fiecare zi satan a aruncat săgeți ca să ne doboare, dar Domnul a fost cu noi și nu a îngăduit. Sâmbătă dimineața o doctoriță ne-a chemat în birou și ne-a spus: „Mulți părinți în locul vostru deja ne-au fi cerut să îl deconectăm, dar vă cer să îmi dați voie să îl deconectez de la aparate pentru că Ruben nu mai are salvare, doar aparatele îl mai țin în viață, iar până nu îi vom lua aparatele Ruben nu va muri”. Atunci am decis împreună cu soțul meu că nu vom accepta așa ceva și nu vrem ca să îl deconecteze. În ziua aceia i-am spus soțului meu: dacă nu se întâmplă ceva bun cât mai repede simt că înnebunesc, nu mai pot!
Era duminica dimineața la patru și jumătate când m-am trezit dintr-un vis: Se făcea că eram într-o curte și o mulțime de oameni veneau să mă vadă. Am decis să intru în casă să mă schimb de haine și numai ce intrasem am dat de un om înalt și slab, îl vedeam doar de la umeri în jos era îmbrăcat într-un costum, stătea lângă un dulap vechi și fără să îi spun nimic a deschis dulapul și a scos o rochie foarte lungă și neagră și mi-a întins-o să o iau pe mine (ținea rochia în brațe ca și pe un copil). M-am uitat și am întrebat de ce să îmi iau rochia aceia, nu îmi place și nu vreau să o port. Atunci dintr-o cameră alăturată a venit repede o femeie plinuță și scundă de statură cu un zambet pe buze și cu o rochiță scurtă și albă (ținea rochița în brațe ca și pe un copil), atunci am zis: îmi place mai mult rochița asta albă chiar dacă e mai scurtă și am îmbrăcat-o, și m-am trezit din vis. Nu am mai putut să dorm pentru că un sentiment de tristețe îmi cuprinsese ființa, plângeam și mă rugam să ieșim cu bine din toată situația asta, mă gândeam la visul care îl avusesem și încercam să mă liniștesc că în vis îmbrăcasem rochia cea albă, și mă gândeam că totul va fi bine.
Dimineața la șapte și jumătate l-am trezit pe George și i-am zis să mergem la spital. Chiar dacă până la nouă nu avem voie să intram am să le cer medicilor să ne lase să intrăm. Înainte să ieșim din casă mi-am plecat genunchii dar nu am apucat să mă rog că a sunat telefonul. Era de la spital… să mergem cât mai repede pentru că starea lui Ruben e critică. Când am ajuns, aceeași doctoriță care ne ceruse cu o zi înainte să semnăm ca să îl deconecteze de la aparate că nu va muri până nu va fi deconectat, de data asta a spus că indiferent dacă îl deconectează sau nu inima lui Ruben cedează… „Ruben mai are o oră de viață”.
Atunci cu mai mare foc și dorință îi ceream Domnului să intervină, să facă o minune. Mi l-a dat în brațe și am început să îi cânt cântarea care i-am cântat-o în toată perioada cât am stat în spital : „Am o inimă micuță, și i-am dat-o lui Isus”. Când am văzut ca începe să îi stingă aparatele am intrat în disperare, rugam asistentele să mai aștepte puțin, încă să nu le închidă, trăgeam nădejdea că Domnul va interveni așa cum eu îmi doream.
Atunci soțul meu mă striga: Ale, Ale, uita-te la mine te rog, uita-te la mine, nu mă lăsa și tu! În momentul acela când mi-am văzut soțul în lacrimi m-am ridicat, l-am lăsat pe Ruben pe pat și am ieșit amândoi afară. În momentele acelea mărturisesc ca L-am simțit pe Dumnezeu mai aproape ca niciodată, El era Acela care ne ținea în brațul Lui.
A doua zi, în 15 aprilie 2013, l-am înmormântat pe Ruben. Nu aveam lacrimi să mai plâng doar sufletul în mine plângea cu lacrimi fierbinți și o durere de nedescris îmi cuprindea ființa. Părinții și frații noștrii ne-au fost alături și biserica din care facem parte (Biserica Penticostală Betel Toledo) ne-au susținut în rugăciune și am simțit că durerea noastră este împărțită cu ei. Duminica următoare am mers la grupa ca și de obicei (mă ocup de grupa mică a bisericii noastre). Îl duceam pe Ruben cu mine, dar de data aceasta era diferit. Când am intrat în sală copiii se uitau la mine așteptând o explicație (ne rugasem împreună pt Ruben) și i-am întrebat dacă cineva știe unde este Ruben… și au început : Ruben acum are aripi ca și îngerii, și e îmbrăcat în alb, este în cer cu Isus, mama mi-a zis că Dumnezeu l-a iubit așa de mult pe Ruben încât l-a dus la El în cer. Dacă a fost ceva care m-a ajutat să zâmbesc au fost ei, copiii, știind că tot ce îmi spuneau ei credeau cu adevărat.
Dumnezeu a fost Acel care ne-a dat răbdare în încercarea noastră. Pentru a primi binecuvântarea de a-L cunoaște pe El de aproape, de a înțelege că doar în Isus Hristos este biruința și că a avea biruință nu înseamnă să se facă așa cum noi vrem, ci a accepta voia Lui Dumnezeu în viața noastră.
