Privesc deseori casa și ograda noastră. ele nu au garduri. I-am spus soțului meu că mi-ar plăcea să rămâna așa, fără granițe între noi și dealuri, între noi și toate animalele sălbatice care trec pe lângă noi: vulpi, iepuri, căprioare, veverițe. Gardul m-ar separa de frumusețea din jur.
Gardurile, delimitări…gardurile, separări…
Ne delimităm lucrurile ca mai apoi să facem asta și cu inima noastră, cu ființa noastră.
Trebuie să recunoaștem că am înălțat garduri înalte în noi, că ne-am baricadat de frică să nu vadă nimeni buruienile și spinii inimii noastre, să nu știe nimeni că e secetă pe straturile adâncimilor noastre, că ne-am uscat, că nu a mai plouat cu Cer și Lumină în noi, că suntem împietriți.
Pe gardul din jurul inimii înălțăm o tablă uriașă pe care scriem: sunt BAPTIST, sunt PENTICOSTAL, sunt ORTODOX, sunt ADVENTIST și suntem mândrii de asta.
Dar în noi, în noi e totul uscat pentru că de multă vreme nu se mai plimbă pe acolo Cuvintele lui Dumnezeu. Suntem asemeni acelor magazine la care vânzătorul a uitat tăblița cu DESCHIS când a închis magazinul. Când apeși pe clanță constați cu dezamăgire că e închis și pleci la fel de flămând și însetat.
Da, pe gardurile din inimi am așezat cu mândrie cărui cult îi aparținem, ca și cum acesta ar fi biletul de intrare în Împărăția de Lumină și dormim liniștiți, cu candela stinsă…așteptând fără să ne mai trudim în vreun fel să ajungem acolo. Suntem ocupați cu pământul și cu comorile de pe el…
Viața ne rămâne fără impact, trăim degeaba. Uităm că mântuirea e un dar ce trebuie dus și dat mai departe ca nu cumva să ne fie luat.
Richard Wurmbrand spunea într-o predică că dacă viața noastră nu are impact pentru mântuirea celor din jur avem o credință defectuasă.
Ce lucru cutremurător…
În timp ce noi zâmbim cu colțul gurii de mândria cultului căruia îi aparținem, cu gardurile solide împrejurul ființei noastre, vecinii noștri, prietenii și cei pe lângă care trecem rămân tot fără Hristos, fără dragostea Lui transformatoare pe care o putem lăsa ca urmă în inimile lor.
Nu ne mai arde mântuirea altora pentru că am înțeles greșit propria mântuire. Ne trăim ritualurile , facem fapte bune, ne rugăm și totuși…totuși, nimeni nu ajunge să-L afle pe Dumnezeu în mod personal, în jurul nostru…nici măcar proprii copii.
SEMNAL DE ALARMĂ!
E vremea să ne oprim, să luăm o pauză de la cele ce ne țin legați strâns de pământ și să începem a arunca ancora către CER, lăsându-L pe Dumnezeu să ne șoptească cu iubire la ce avem de renunțat, ce ne robește, ce ne leagă. Să ne spună cum doar El poate care sunt lucrurile care nu ne lasă să aducem roade pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru că deși nu suntem dependeți de alcool și tutun, avem fiecare dependențe care nu ne lasă să respirăm CER.
Cât despre gardurile dintre inimi…
Hai să le răsturnăm! să devenim transparenți și sinceri ca să poată veni spre noi Har, să recunoaștem că suntem goi ca să fim umpluți, că suntem uscați ca să poată veni spre noi ploaia transformării, că suntem împietriți…ca să fim unși cu dragostea lui Dumnezeu și astfel despietriți.
„Și toți, în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie.
Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har.”
(Biblia)
Cu iubire și nădejde,
din inimă de mamă
pentru orice inimă care are nevoie.
Acest articol apare apare în varianta originală pe https://andreeastanciu.blog/2017/06/07/garduri/, de unde a fost preluat cu acordul autoarei. Pentru mai multe articole scrise de Andreea, puteți vizita site-ul ei aici: https://andreeastanciu.blog/ .