Mă simt onorată să fiu mamă de veșnicii

Mă simt onorată să fiu mamă de veșnicii

Vă invit să o și ascultați pe Andreea, în timp ce citiți aceste rânduri:

 

A nins, a nins din nou cu bucurie pe umerii unui suflet prăbușit sub proprile-i temeri.

A nins cu gânduri noi pe cărarea minții mele, pe bolovanii aceia ce ingreunau mersul.

A nins!

Ce bine e să te despietrești plângând de bucurie că Dumnezeu e cu tine după ce zile după zile părea că și-a evaporat Duhul din ființa ta.

Poate ți s-a întâmplat și ție să te simți părăsit, uitat, neiubit. Te asigur că acea clipă a regăsirii tale în brațele lui Dumnezeu deși întârzie, va apărea…Acolo , în El, vei afla din nou cine ești și pentru ce merită să pășești. Lumina ce n-o mai vedeai va străluci cu noi înțelesuri.

Când va ninge vei știi de îndată că viața e frumoasă!

Zilele mele se aseamănă cu un maraton în care mâinile aleargă în toate părțile. Fără să știu le-am antrenat în ultimii ani pentru asta. Sunt mereu pline…cu un copil de aproape 7 luni și nici când acesta doarme lipit de inima mea ele nu au odihnă. Sunt lucruri de aranjat, e nevoie de hrană caldă în anotimpul acesta rece, sunt vase de spălat, un prunc mai mare ce trebuie școlit, gânduri de scris.

M-am obișnuit cu durerea mâinilor și deodată ajung să nu o mai simt.

De cele mai multe ori mănânc haotic, cu două mânuțe întinse spre bolul meu, furculița aruncată pe linoleu, cu o presiune pe stomac.

Când caut odihnă pentru mâini și le eliberez mintea rămâne activă pentru că unul dintre copii are ceva de spus ori de gângurit, pentru că trebuie organizate la acest nivel toate cele de trebuință casei noastre.

Mă pierd pe mine ca să îi cresc pe ei…

Mă pierd stând și privind jocul lor, răspunzând întrebărilor, ordonând casa, gătind.

Mă pierd în bucățile acestea rupte din mine, în nevoile lor…

Mă pierd ca să pot modela veșnicii.

Această jertfă care epuizează câteodată mă redefinește. Această pierdere a mea e cel mai mare câștig pe care îl pot contabiliza când mă gândesc ce cresc de fapt. Toate lacrimile pe care le vărs de frustrarea renunțării ajung să îmi ungă inima, să mi-o îmbărbăteze fără de cuvinte.

Cu sudoare de gânduri și sentimente trec prin zile, dar deplin încredințată că ceea ce fac are un sens veșnic. Când nu am mai văzut sensul, când eram în adâncimea depresiei, mi-a fost mult mai greu să mișc mâinile.

Într-o zi am strigat mut către Dumnezeu:

„Nu știu de ce fac ce fac. Dacă ne-ai dăruit copilul și casa de oaspeți cred că e voia Ta să le avem. Te rog dăruiește-mi și resursele emoționale de care am nevoie pentru acestea. Nu mai văd sensul.”

Mă plimbam haotic prin casă și nu mai găseam odihnă pentru frământările mele, părea că au secat izvoarele Puterii…pentru mine.

 

Dumnezeu mi-a răspuns în ritmul LUI. M-a smerit în timpul Lui și mă ridică cu Dragsotea Lui atunci când e de folos mântuirii mele să o facă.

Toate gemetele care au erupt din prăpastia cea adâncă printr-o magie neînțeleasă s-au făcut scară a redefinirii mele.

w4

Această abandonare continuă m-a înzestrat cu o adâncă trăire:

MĂ SIMT ONORATĂ SĂ FIU MAMĂ DE VEȘNICII!

eu, cea păcătoasă…

eu, cea neputincioasă,

eu, cea împiedicată…

și permanent resuscitată.

mamă…de veșnicii…

Ca un copil mic și neștiutor Îl întreb pe Dumnezeu:

„Doamne, chiar mă crezi în stare de asta?”

Îl țin pe cel mic în mâini și privesc cu uimire spre chipul lui.

Această fărâmă dependentă de mine va deveni om mare, va fi cel mai probabil mult mai înalt decât mine, va avea o voce puternică și pași iuți. Acest pui are potențial să schimbe locul în care va trăi, aducându-L pe Dumnezeu mai aproape prin viața lui.

Azi nu știe să rostească decât câteva silabe, antrenându-se printre suspine și hohote de râs din brațele mele.

Ce onoare! Ce onoare de nedescris să plece spre lumea cea largă oameni ce au fost prunci purtati pentru o vreme de brațele mele. Ce onoare! Ce privilegiu fără margini să cresc cu răbdare opere de artă fără sfârșit!

Ah! cât sens primesc dintr-o dată clipele lungi, nopțile nedormite, lacrimile, durerile, oboseala, frustrările, …chiar și depresia.

Mulțumesc Doamne pentru veșniciile din casa mea!

Acest articol apare apare în varianta originală aici, de unde a fost preluat cu acordul autoarei. Pentru mai multe articole scrise de Andreea,  puteți vizita site-ul ei aici: https://andreeastanciu.blog/

Sharing is caring!

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.