În speranța că nu sunt singura mamă care se luptă cu absența momentelor de contemplație extistențială în oceanul rutinei zilnice copleșitoare, mărturisesc că cele mai recente revelații îmi survin prin întâmplări banale.
Grijuliu de felul Său, Dumnezeu nu vrea să mă lase pradă ignoranței în aceste luni în care a citi o carte cap coadă pare luxul suprem, așa că îmi scrie lecțiile în copiii mei, ca să nu le pot rata nici măcar voit.
Damian, băiețelul meu de 5 ani, este o tablă pe care Dumnezeu o folosește deseori, reușind să producă adevărate mișcări tectonice în existența mea lineară.
Îmi vin în minte trei întâmplări recente care m-au făcut să zâmbesc și să oftez deopotrivă.
După câteva prime zile de grădiniță – începute cu plânset și încheiate la fel -, Damian îi zice într-o dimineață tatălui său, printre lacrimile șiroind pe obraji, în fața ușii grădiniței:
– Tati, să știi că eu nu plâng de tristețe…
-Dar de ce plângi? îl întreabă tata surprins.
-De bucurie, vine răspunsul neașteptat al băiețelului.
Într-o altă seară, în timp ce desfac un pomelo și îl împart copiilor, o văd pe Sonia (fata cea mare) strâmbându-se cu dezgust:
-Vai, ce acru e pomelo ăsta!…
Gust și eu ca să mă conving dacă are sau nu dreptate și constat că e într-adevăr amar. Mă uit la Damian care continuă să mestece cu plăcere bucata de pomelo primită, și îl întreb mirată:
-Ție nu ți se pare acru?
-Eu am nimerit partea dulce, îmi răspunde el încântat.
Acum vreo trei săptămâni, tata le aduce copiilor ouă Kinder, iar aceștia le deschid nerăbdători. Sonia pare mulțumită de surpriză, dar Damian izbucnește în plâns:
-Eu am deja jucăria asta, spune el amărât și pleacă furios în camera lui.
Reacția lui îmi stârnește indignarea așa că îi promit solemn că nu va mai primi niciun ou Kinder, dat fiind că nu se știe bucura de el.
Ca majoritatea părinților, nu mă pot ține de promisiune, iar peste două săptămâni cedez insistenței copiilor de a le cumpăra ouă Kinder. Damian își deschide nerăbdător oul și… surpriză!!!… Exact aceeași jucărie ca ultima dată. Îmi stăpânesc cu greu râsul și îl întreb interesată:
-Damian, ce ai câștigat?
-Din nou aceeași jucărie, dar de data asta pare mai amuzantă, răspunde el senin și începe să se joace.
Perspectiva te ridică deasupra circumstanțelor; cred că acesta este mesajul pe care Dumnezeu a vrut să îl prind din semnalele trimise prin Damian. Teoretic, e o lecție ușoară; practic e destul de grea… Trăim cu impresia că deținem singura perspectivă corectă și valabilă asupra lucrurilor și acceptăm cu greu compromisul de a ne pune în pielea celuilalt sau de a vedea situația dintr-un alt punct de vedere. O altă perspectivă ne-ar îndulci cu siguranță atitudinea, am plânge doar de bucurie și ne-am amuza de lucruri care odată ne-au înfuriat…asemenea lui Damian …
Poate că și despre atitudine este vorba în Scriptură, atunci când ni se spune ”Iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
