Sunt exact 2 luni de când suntem internate la Spitalul de copii, din Oradea.
Rezultatul: leucemie limfoblastica acută. Era vinerea, înainte de Anul Nou. Trebuia să ne mobilizăm foarte repede; urmau sărbătorile; trebuia să începem tratamentul. Nu am avut prea mult timp să ne gândim;
Am plâns ?? Da, normal, am plâns un pic, doar sunt mama… dar am plâns puțin pentru că frații și părinții mei plângeau într-o parte, familia lui Călin în cealaltă parte… dar eu n-am avut de ales; eu trebuia să îi încurajez pe ei, să îi asigur că sunt bine, că rezist și că accept situația, dar știu că cel mai greu i-a fost lui Călin, pentru că el mergea acasă seara, într-o casă mare, goala și rece, trecând mereu pe lângă dormitorul lui Abigail. Imi amintesc că la o săptămână după ce ne-am internat am mers și eu până acasă; îmi era dor de Amos, doream să petrec puțin timp cu el și să-mi mai iau câteva lucruri. Când am intrat înăuntru – același sentiment: o casă mare, goală și rece. Trebuia să intru în camera fetei…. pian, cărți, jucării… și nu vă mai povestesc…….Acomodarea cu situația fetiței a durat câteva zile. Ne-am mutat în salonul de la oncologie; un salon decorat cu mesajele și poveștile celor care au trecut pe aici: “never give up”, ” Jesus loves me”… Ni s-a spus: “Faceți-vă comozi, aici e a doua voastră casă, noi suntem familia”. De la medic la asistente și infirmiere – toți se comportă foarte frumos și sunt atenți cu noi.
Când am aflat boala și am fost informați despre tratament am început să-i explic și lui Abigail; trebuia să o pregatesc pentru o ședere lungă în spital, în același salon, căderea părului… I-am explicat că spitalul este ca un hotel în care toată lumea ne servește… desigur, căzutul părului…. I-am propus să ne tundem împreuna zero, să ne cumpărăm peruci și să ne deghizăm în personaje… a acceptat; ea și-a ales peruca Rapunzel, a și primit-o… Ne-am tuns treptat, eu o tundeam pe ea și ea pe mine…..asa, să pară o joacă adevarată. Când a început să-i cadă părul tare am tuns-o zero; i se părea că arată ciudat și insista: “mami să nu te tunzi și tu că nu vreau să arătăm ca două ciudate”, mi-am dat seama că nu îi face bine să mă vadă cheală (am rămas tunsă de Abi). Și pentru ea a durat să se acomodeze cu noua înfățișare; când auzea că cineva se îndrepta spre salonul nostru, striga: “Mami, căciula, repede”, ooo, da, nu-i placea să-i fac poze…
Noi nu primim vizitatori în salon, așa e regula și așa e cel mai bine pentru Abi, dar chiar de aici mi-am făcut noi prieteni, am aflat poveștile de viață a atâtor oameni, am împaătășit bucuria și durerea atâtor mame…. aici am învățat să mă rog pentru cei în suferință, aici am învățat să încurajez, aici am învățat să aștept și să accept voia lui Dumnezeu… aici înveți cine și ce contează….
AICI înveți să fi OM….
Dumnezeu a fost cu noi, am terminat primul protocol de tratament, am fost și în aplazie, Dumnezeu ne-a protejat, a fost cu Abi și am trecut usor. E-un har să treci cu bine…
Trebuia să începem și al doilea tratament, dar încă nu am reușit, a intrat în a doua aplazie – care durează de mai mult de zece zile.
Mai așteptăm analize, când știm vești voi publica…
Vreau să le mulțumesc celor care s-au rugat, ne-au încurajat și au mers la donat de sânge… mulțumim că faceți parte din povestea noastră.
