Înainta clătinându-se pe drumul pustiu. În arșița zilei, nu auzea decât zăngănitul găleții goale din mână și bătaia hotărâtă a inimii ei. Mai avea de urcat o singură colină până la fântână, dar simțea deja cum o părăsesc puterile. Aerul fierbinte îi uscase gâtlejul, iar sudoarea i se prelingea în voie pe chip. Se opri o clipă să-și tragă suflarea și porni istovită urcușul abrupt.
Până când voi mai bate drumul ăsta lung în toiul zilei? Dar mai bine așa, își zise împăcată, decât să dau ochii cu vecinele nemiloase. Nu vor înțelege niciodată prin ce-am trecut. Și nici nu le pasă. Inima îi era mai grea ca mersul. Folosită de cei tari, judecată de cele slabe, respinsă de toți, își ducea traiul mizerabil ascunzându-și rușinea și vinovăția.
Ajunsă în vârful colinei, zări fântâna. Dar stai! E Cineva acolo. Cine poate fi pe o vreme ca asta? N-avea cum să-L ocolească, avea nevoie de apa proaspătă și rece. Strânse mai tare mânerul găleții, trase aer în piept și păși apăsat înainte. Ajunsă la fântână, realiză îngrozită că Străinul era dintre iudei, dușmanii poporului ei. Se cutremură în sinea ei la gândul a ceea ce se putea întâmpla în mijlocul pustietății, însă într-un final setea învinse. Își suflecă mânecile și priponi găleata pe marginea fântânii, când auzi un glas firav și ostenit, dar cald și prietenos:
„Dă-Mi să beau!”
Sări ca arsă, nedumerită de îndrăzneala iudeului, dar mai cu seamă răvășită de misterul acestui prooroc, care în câteva clipe îi dădu pe față toată viața ei. Cum era posibil să-i cunoască toate greșelile și totuși să-i vorbească atât de blând și de primitor?
Alergăm și noi zi de zi la fântînă, cu sandalele îngreunate de tina adunată de pe drum. Înaintăm din inerție, greoi, uitând parcă de apăsarea poverii noastre. Un neadevăr spus în grabă sau o greșeală costisitoare a tinereții. O vorbă cu două înțelesuri sau o viață duplicitară. Uitarea săracului sau alergarea după strălucire. Un cuvânt aspru. O inimă împărțită. Indecență. Mândrie. Neiertare. Mânie. Invidie. Nemulțumire. Nepăsare. Toate se cuibăresc încet pe umerii noștri și ne zdrobesc sub greutatea lor.
„Oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete. Ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.”, veni făgăduința Domnului, mai răcoritoare ca orice apă pe care o căuta ea. Povara căzu pe loc, iar inima i se umplu de o bucurie nemărginită.
Domnul Isus te întâlnește astăzi la fântână. El îți cunoaște toate frământările, toate luptele și toate falimentele tale și este gata să-ți dezlege sacul de jale și să te încingă cu bucurie. Îi vei da voie?
Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete!