„Mă cunun cu tine prin acest inel, după legile lui Moise și ale poporului evreu”, spuse Zaharia solemn, în timp ce strecura verigheta pe inelarul miresei lui. Preotul rosti binecuvântarea, iar audiența izbucni în urale și aplauze.
Era cea mai fericită zi din viața Elisavetei, ziua în care se pecetluia sfântul legământ cu mirele ei și împreună, cu Cel PreaÎnalt. Ce-și putea dori mai mult decât un soț dintre fiii lui Aaron, alături de care să-L slujească pe Iahve pentru tot restul vieții? Așa învățase de mică și asta îi aducea cea mai mare împlinire sufletească. Știa că Domnul Dumnezeu va binecuvânta familia lor cu urmași, pe care îi va învăța legea lui Moise și care vor sluji și ei la Templu asemenea tatălui lor.
Dar vai, după primul an nu se întâmplă nimic. Nici după doi, nici după cinci. Verdictul veni ca un fulger: era stearpă. Vecinii șușoteau, rudele o blamau, prietenii o compătimeau. Oriunde mergea, întâlnea doar priviri acuzatoare, pline de dispreț și de judecată, în timp ce Elisaveta se simțea uitată de Dumnezeul pe care-L slujea cu toată inima. Oare o pedepsea El? Se mândrise ea cu obârșia ei privilegiată și mai apoi cu poziția respectabilă în care ajunsese?
După zece, douăzeci, treizeci de ani de rușine și umilință, orice umbră de mândrie se spulberase. În tumultul trăirilor ei furtunoase, Elisaveta încă mai aștepta în rugăciune răspunsul Domnului. Se învățase cu această durere surdă și trăia în mulțumire, chiar și fără a avea ceea ce-și dorea mai mult. Se gândea cu speranță la soțiile patriarhilor, la Sara, la Rebeca, la Rahela, care își primiseră fiii, după făgăduința Domnului.
Ajunsă la anii bătrâneții, se întreba resemnată: cine va duce numele lui Zaharia mai departe? Ce moștenire va lăsa în urmă familia ei? Nu-L învinuia pe Iahve, acceptase împăcată voia Lui. Și Îl slujea în continuare cu credincioșie.
Tu ce faci când cerul tace? Când te rogi an după an și parcă în zadar. Renunți? Te lamentezi? Te izolezi și-ți plângi de milă? Te îndoiești de bunătatea lui Dumnezeu? Te răzvrătești și găsești propriile soluții? Sau te ancorezi în Cuvânt și continui să mijlocești, chiar dacă nu vezi nici o schimbare? Biblia spune că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință, mai ales când nu mai există soluții omenești. El este expert în situațiile imposibile. Continuă să crezi că făgăduințele se vor împlini cu certitudine la timpul hotărât.
Când orice speranță era demult apusă, răspunsul Domnului veni. El își aduse aminte de rugăciunile celor neprihăniți. Un înger îl anunță pe Zaharia în timp ce slujea la templu că vor avea un fiu. Imposibil. De necrezut. Însă miracolul se înfăptui curând. Cu gândul la lungii ani de așteptare, bucuria și recunoștința umplu întreaga ființă a Elisavetei. Cânta cu uimire cuvintele psalmistului: „El dă o casă celei ce era stearpă, face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei” (Psalmul 113:9) și-L lăuda pe Dumnezeul ei.
Domnul te încurajează astăzi prin cuvintele unei femei încercate, dar biruitoare: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini” (Luca 1:45).
