Cu gândul la celebrarea Paștelui, o celebrare extraordinară pentru noi, credincioasele, mi-am adus aminte de Maria Magdalena, aleasă de Dumnezeu să fie primul martor al Învierii Lui. Ce minunat și totodată uimitor! Într-o lume și cultură atât de nefavorabilă femeilor, Dumnezeu, prin Domnul Isus, alege ca Maria să îi fie primul martor în acea zi atât de specială pentru noi și creștinătate.
Scena relatată în Evanghelii este impresionantă ori de câte ori o citim. Maria, Maria care a fost eliberată prin puterea Domnului de o viață păcătoasă, stă acum în fața mormântului. E atât de întristată și copleșită de toate evenimentele ultimelor zile, încât se uită la Domnul Isus și nu îl recunoaște. Desigur, lacrimile îi inundă ochii, îngreunându-i privirea. Foarte interesant: Domnul nu o dojenește . . . nu îi spune, „Sunt Eu – nu mă recunoști?” În schimb, îi rostește numele: Maria. În rostirea numelui, îi subliniază identitatea în El, prin jertfa Lui.
Dar de ce este relevant acest lucru pentru noi? Trăim vremuri în care, – mai ales în cultura vestică, cea de care suntem și noi influențați, – ne lovim mereu de acest aspect al indentității: „Cine sunt?” „Ce fac?” „Care îmi sunt realizările?” De multe ori identitatea se pierde în fața realizărilor, iar „ce fac” devine mai important decât „ ce sunt”.
Așadar, Domnul Isus o strigă pe Maria pe nume – El este Cel care face chemarea. Ann Voskamp, autoarea cărții O mie de binecuvântări, spunea, „Diavolul îți știe numele, dar alege să te strige după păcatul tău. Dumnezeu îți cunoaște păcatul, dar alege să te strige pe nume.” Dacă Isus nu te strigă sau nu te-a strigat pe nume, dacă nu L-ai întâlnit, este imposibil să ai o identitate sigură și să trăiești o viață în care roada Duhului să fie evidentă (bunătatea, dragostea, bucuria, îndelunga răbdare, pacea, facerea de bine, blândețea, credincioșia, înfrânarea poftelor – Galateni 5:22-23).
Vă provoc în minutele următoare să vă gândiți la trei aspecte din viața voastră care s-au schimbat în urma chemării pe nume adresată vouă de Domnul.
Ce a însemnat pentru mine ca fiică, soră, soție și mamă, prietenă, să fi fost chemată pe nume de El? În dreptul fiecăruia dintre roluri aș putea să scriu multe paragrafe, însă mă opresc la cel(e) de soție și mamă. Ca soție și mamă chemată pe nume de Domnul înțeleg că ceea „ce sunt” e mult mai important decât „ce fac”, decât realizările mele, oricât de impresionante ar fi ele pentru cei care mă cunosc. El m-a chemat pe nume, iar acest lucru înseamnă în primul rând că voi dori să mă hrănesc zilnic din Scriptură, că timpul petrecut cu Domnul este și va fi o prioritate, văzând de-atâtea ori, de-alungul celor douăzeci și trei de ani de căsnicie, cum acele momente în prezența Domnului dau sens vieții mele și bucuria, liniștea și pacea se răsfrâng asupra familiei cu care El m-a binecuvântat. În fiecare an, în cadrul Seminarului de Consiliere pre-maritală, le spun viitoarelor soții ce rol extraordinar le-a încredințat Dumnezeu, acela de a fi inima căminului lor (Stormie Omartian, „Puterea rugăciunii unei soții”) E ceva ce numai noi putem face. Sunt sigură că cele care sunt căsătorite de câtva timp îmi vor da dreptate când spun că noi, ca soții și mame, dăm „tonul” căminului nostru: dacă noi suntem vesele, sau triste, starea noastră își va pune amprenta pe atmosfera casei noastre.
În al doilea rând, mă voi înconjura și voi căuta părtășia celor care mă îndeamnă la „dragoste și fapte bune” ori de câte ori acest lucru este posibil. Nu toate avem privilegiul de a lucra într-un ambient creștin – cele mai multe dintre noi petrecem multe ore în afara casei și a bisericii, în afara grupului de surori sau de rugăciune din care facem parte. Prin urmare gândirea și acțiunile noastre sunt influențate de mediul în care petrecem cel mai mult din timpul nostru. La fel e și cu copiii noștri. Recent am organizat o conferință pentru familii cu titlul, „Cine? Ce? . . . îmi influențează copilul?” iar vorbitorul, Rick Iglesias, având o experiență de mai bine de treizeci de ani în lucrarea pastorală, cita dintr-un studiu de cercetare recent al Universității Michigan, SUA, în care se afirma că un copil petrece în general 4 ore și jumătate pe zi în fața ecranului. Adăugăm cele 4 -6 ore la școală și cel puțin 2 ore la teme de luni până vineri, , și noi, ca părinți, ne dăm seama cu ce puțin am rămas. Am, în schimb, ca mamă, o unealtă mereu la-ndemână: rugăciunea. Mai mult, Rick sublinia că dacă noi nu ne vom influența copii, altcineva sigur o va face. Trecând peste ceea ce le cerem noi să îndeplinească, cei care Domnul ni i-a îngăduit să ne fie copii ne urmăresc atent, modelând trăirea noastră. Mamelor, „uneori, cea mai mare contribuție la Împărăția lui Dumnezeu nu este ce faci, ci copilul pe care îl crești,” spunea un alt pastor într-o predică despre părinți și copii.
Te-a chemat Domnul pe nume? Trăiește-ți viața astfel încât cei din jur să își dorescă să Îl cunoască și ei mai bine pe Isus, începând cu cei din casa ta.
Gasiți articolul în original în revista Lydia, de unde a fost preluat și folosit cu acordul autoarei.